Adrian-Valentin - scrisoare de dragoste


	*scrisoare de dragoste*
	de câteva ceasuri bolborosesc ca sifonul prin patul meu desfundat vorbesc cu tine îi spun despre tine dau prin cutele pernei de muchiile chipului tău mă tem că-ntr-o zi se vor stinge încerc să ascund să îngrop în mine locuri şi glasuri sunt plin mult prea plin şi mi-e rău foarte rău îmi ţiuie fălcile nu mai rostesc nimic nu scuip decât cioburi sperma tăioasă se-ntoarce în trup

	m-au căutat oameni mi-au vorbit din cutii n-am răspuns am închis telefonul fereastra şi uşa monitor şifonier frigider căci cu suflete-n jur ori cu toate deschise mă simt şi mai singur în cele din urmă iau pixul foile astea poate voi scrie poate-ţi voi scrie nu pot să văd decât prin cuvinte cum tac o clipă se face beznă dar nici acelea nu-mi ies cum trebuie nu vor să se lase domesticite

	totuşi voi scrie până la capat până mă vărs de tot pe covor ţi-am spus parcă-n mine stau să pocnească nu ştiu câte cisterne cu energie dacă mi-ai cere să-ţi împing un munte sub tălpi cred că m-aş descurca doar la lucrurile mici mă încurc nu ştiu cum naiba îmi curg printre degete

	nu ştiu ce caută-n mine speranţa cea putredă n-o cunosc mi-e străină şi ea îmi inundă urechea îmi rupe picioarele nu mă lasă nici măcar să-mi cobor pleoapele -să fie bine! să fie bine!- acum aş închide ochii un pic şi parcă de tot chiar de tot i-aş închide mi-e cam teamă de beznă le pune pe toate deodată sub lacăt şi nu le mai lasă să iasă ooo vorbim cumva şi de moarrrte? deşi e vecină cu mine şi-atât de amabilă a făcut atâtea pentru mine [mi-a adus până şi murături şi dulceaţă la borcănele! de-alea cu celofan!] o cam evit circulă şi aşa atât de multe vorbe pe seama ei care de care mai decoltate ea atât de amabilă şi eu nimic!

	eu nimic! ştiu că va fi o singură zi de plată nu înţeleg atunci de ce trebuie să murim în rate câte un pic în fiecare săptămână şi -în ultima vreme- chiar de mai multe ori pe zi ah ce mult vorbesc despre asta [ştiu că nu-i voie ştiu că te oboseşte] cineva într-un lift de carton mi-a spus cu sfioasă dementă credinţă că lumea asta abjectă încă mai merită încă mai poate fi mântuită de poezie
	totuşi mă tem să-ţi mai scriu vreun poem gestica asta atât de ăăă cum să-i mai zic asta cu canguri în ea purtând prin marsupii atâtea droguri mă tem să mă mai aşez la maşina de scris ultima oară am stat închis lângă ea 2 luni îi adormeam cu capul în poală tastele mi se întipăriseră bine în piele ar fi fost ceva să fi ieşit atunci prin lume cu schije de cuvinte înfipte în frunte în fapt e ceva mult mai aspru mai greu [pot să spun dureros? mulţumesc] ceva ca muşcarea hrănirea din sine tot mai adânc şi mai avântat când am ajuns la ultima pagină eram doar schelet şi oasele alea erau leoarcă de fericire pot să mor îmi spuneam şi căcăcioasele alea de oase nu se lăsau murite uite-ale dracului au înviat şi sunt iarăşi acolo de unde-am plecat n-am ajuns nicăieri nu voi ajunge niciodată voi sta mereu în acest zero mărunt uitându-mă tâmp la pagina albă ciudat îmi pare c-am mai trecut pe aici dar nu-mi zăresc nu-mi pot adulmeca niciodată propriile urme şi-atât de ciudata mea nostalgie muşinând pe sub porţile alea mereu zăvorâte iară dincolo umblă goale şi nedezlegate limbile răului

	cum poezia ascunde-n ea un fel de măreţie-a nimicului şi-n nebunia asta dau spic ogoare de suferinţă [iată c-am zis-o nu ştiu cum puteam altfel] şi-n fiecare bob de aici luceşte un fel de moarte atât de lentă e moartea asta că-ţi pare tot un fel de viaţă dar mult foarte mult încetinită

	se pare că nimic nu-mi iese fără de chinuri cu cât ar trebui să fie lucrurile alea de mari de frumoase cu atât mai multe coase îmi flutură pe la tâmple şi ştii ce e culmea asta-mi pare ca un fel de alint chiar şi-acuma scriind am aşa un fel de stare dublă ceva între levitaţie şi mersul pe cioburi nu ştiu cum poţi trăi simultan starea de aer şi starea de colivie nu ştiu dacă aerul e înăuntrul coliviei sau undeva dincolo de fierul său nici dacă scrisul e o eliberare sau o altfel de ocnă o altă [a câta?] puşcărie doar cu puţin mai abstractă decât lumea în care pulsăm

	căci ceva de aici s-a strecurat şi-n viaţa mea de dincolo de hârtie mi-a infestat aşternutul perna mi-a otrăvit a mânjit aerul dintre noi cu tot atâtea colivii câte pot sta ascunse între cuvinte

	faci lucruri mari uneori chiar frumoase dar toate cu multă prea multă suferinţă mi-a spus într-o vară lentă precum aceasta incredibila ghicitoare ea mai vestea că-n curând vei veni te văzuse aşa mignonă brunetă niţel indolentă şi cu mâinile pline de cuţite nu sunt prea mari nici frumoase cele lăsate de mine pe-aici dar ceva tulbure ascuţit ca otrava le-a urmărit pretutindeni poate nu suferinţă cu certitudine însă o rudă de-a sa destul de apropiată încă nu ţi-am răsucit palmele dar mă gândesc că e foarte posibil să aflu acolo semnele unor pumnale iminente

	nici un drog nu-mi vine la fix e prea larg sau prea strâmt n-am mai probat de mult o gură de aer vreau atât de mult să respir[o problemă de aer de vid de planetă?] şi-apoi altă otravă mai fină mult mai abjectă îşi face de-un timp intrarea îşi caută locul în ceafa mea în somnul meu în pantofii mei de pe etajeră [şi când dau să plec să ies în lume mă trezesc spunându-mi dumnezeule mare unde mă duc? am chef să fac asta? cui foloseşte? oare mie de data asta îmi va prii?] ceva ca o lene enormă slinoasă indiferenţă bântuie printre ziduri adie în cuşca pieptului

	port discret acest geamăt îl am cu mine de mic nu l-am lăsat să iasă n-a văzut niciodată lumina zilelor se adună şi creşte s-a făcut cât un pepene uneori mai împinge ca un făt cu picioarele când ţi-ai lipit capul de cuşca mea probabil ai auzit mişcările-acelea surde oraşul poartă-n pântecele sale atâtea mugete dacă zidurile astea ar fi avut în preajmă păduri cei ca mine s-ar pierde prin ele cu anii să scoată pepenii aştia din piept ah cum apasă şi-acum îşi mai scoate din când în când un picior printre coaste în rest e cuminte se lasă acoperit de cămăşi de tricouri când nu e atent îmi mai rupe şi carnea mi-o agaţă cu unghiile până mă deschide

	cum îţi sticleau ţie ochii când m-ai ales dragoste îţi scăpărau genele iar porii pielii tale scoteau mici scântei când mă atingeai eram nervos şi hazliu şi mă semnam urs industries & cheese!

	apoi aşezarea [descălecarea?] noastră atât de strâmtă chilia mea înclinată abruptă veni mai întâi un fel de linişte opacă ceva ca o briză ne-mpachetă cu pătrate şi cu dreptunghiuri mici mititele şi fiecare închidea un sertar ne trăgea înăuntru ne întindea pe spate ne-ncovoia mijlocul şi ne-mpingea împăturiţi astfel în următorul sertar apoi lumina-ncepu să coboare lent şi aerul prinse să scadă tăiat în felii cuvintele veneau după noi nu mai apucau să intre şi îngheţau le-auzeam cum pocnesc undeva prin tavan după care cădeau pe rând dincolo de ziduri

	ar fi fost dragostea aceea cu mult prea plină mult prea aprinsă periculoasă şi-naltă ca un vulcan [în voiajul acela văzusem câţiva din cei noroioşi] şi-atunci mi-ai fi spus că nu crezi în erupţii fără de capăt nu se vor ţine lanţ orice flacără cât de înaltă cât de stufoasă îşi veştejeşte în cele din urmă salturile îşi arată cenuşa vine ziua îmi spui când acele frumoase fluvii se fac lacuri de piatră când din spumele lavei barbar curgătoare nu mai alegem decât pulberea

	cu toate astea aş fi lăsat-o să-mi treacă peste piept să-mi ardă cămaşa să-mi fumege pielea aş fi purtat urma lavei piatra aceea rece ca pe-o insignă n-aş fi lăsat-o nicicând să cunoască rugina

	cum stam aşa cu amorul prin bloc am văzut doar un soi de lac vârât în căldare şi-un fel de duh se purta alene oarecum nefiresc peste apele sale după ce i-am plătit întreţinerea i-am spus unde-s ferestrele caloriferul şi butelia l-am aşteptat cu drag să ne povestească ceva despre dânsul cum e acolo dincolo dacă au ceruri şi ce fel de geamuri ar trebui să ne punem ca să le deschidem până acolo el era cam tăcut mai mult picotea îmi amintesc vag că-n unele zile îşi mai punea un fel de ruj peste buze şi parcă ne zâmbea nu mai ştiu dacă avea şi faţa întoarsă spre noi dar parcă abia atunci simţeam că trăim încercam să zburdăm cu mai multă precizie

	fireşte la bloc până şi duhurile sunt parcă niţel mai strâmte îmi amintesc totuşi c-am prins şi altfel de vremuri spaţiile nu se răsteau unele la altele nu ne intimidau noi ne fugăream cu limba scoasă prin tot felul de lifturi şi-apoi zile-ntregi bântuiam prin paturi mici precum virgula ridicam acolo nişte banchize înalte cât cerul şi le umpleam cu urşi şi cu pinguini din cearceafuri ca şerveţelul făceam tot felul de viscole şi ciudat niciodată nu ni se părea că e frig

	într-una din dimineţi se trezi cineva în mine cu mult înaintea mea începu să-mi umble prin creier ceva ca o gânganie mare [taman ca-n povestea lui kafka] un fel de muscă obeză am dat cu mâna în somn s-o alung de acolo în cele din urmă se prinse adânc cu căngile alea păroase în pasta cea moale şi cenuşie trăgea cu trompa de zor ca dintr-o oală de noapte şi mintea mi se golea cu repeziciune am deschis în cele din urmă ochii n-am făcut nici un gest am stat acolo şi-am urmărit-o m-aş fi putut da cu fruntea de-un zid mi-aş fi putut trage perna peste frunte dacă lucrurile-ar fi continuat îmi puneam şi un fes să nu observi locul acela gol aş fi inventat în cele din urmă ceva dar nici măcar braţele nu mai vroiau să mă asculte alunecau moi din aer curgeau precum varul pereţilor unul din ultimile gânduri pe care mi le-am surprins pe când dispăreau în aspiratorul jivinei a fost că nimeni nu mai vorbeşte cu nimeni

	ce-i drept în acele clipe şi locul de lângă mine [partea aia din dreapta]era gol în ultima vreme dispăreai dintr-odată eu alunecam în pat pe la 4 sau 5 uitam şi calculatorul închis cădeam fără vise ceva ca un soi de căldură îndepărtată foşnea dinspre partea ta de lume poate erai chiar tu poate-ţi lepădaseşi acolo trupul şi-n timp ce zburai peste creste un duh străin îţi proba contururile te şifona niţel pe la pleoape altfel era destul de discret nu lăsa prea multe urme şi nici foşnetul nu i se auzea întotdeauna uneori era doar zumzetul stării de veghe visele mi se amestecau cu cearceaful uneori te înhăţau şi pe tine prin ele - însă foarte puţin

	îţi aminteşti? săream năduşit şi te trezeam repede - spune-mi unde-ai umblat - tresăreai cam nervoasă îţi fereai gura [să nu faci doamne doamne vreun delict olfactiv] şi-mi turnai nişte vise aiurea din care nu înţelegeai niciodată cine urmărea pe cine câte pistoale pot încăpea într-o mână câte ziduri ascunde-o fereastră dar asta din ce în ce mai rar visele începuseră să te părăsească umblai după ele prin locuri din ce în ce mai îndepărtate nu cred că dormeai mai mult absenţa ta însă-mi părea din ce în ce mai adâncă [oare pot spune asta?] nu ştiu cum mai tăioasă nici nu cred că mai făceam diferenţa-ntre lungile tale voiaje onirice şi locul acela gol pe care-l găseam dimineaţa deja răcit trăgeam jaluzelele şi prin lumina spartă a încăperii încă te mai căutam abia pe hol îţi sorbeam mirosul încă persuasiv era prima cafea a zilei a doua cafea mult mai neagră mi te ştergea deja din memorie scotoceam după tine în iureşul surd nu mai eram sigur pe nici unul dintre contururi cădeam din ordinea aparentă a lucrurilor

	nici pe mine nu mă puteam zări mă căutam în oglinda din baie scotoceam după mine cu mâna până la cot uneori mai treceam şi cu lama pe chip jupuind o carcasă veche uscată nu ştiu cine-mi zâmbea plictisit de acolo pe sub aburii Neutro Roberts [roua aceea abstractă cu care încă mi te iscăleşti pe obraz] în acele momente-ale trupului când tot mai brutal îmi scot chipul de sub celălalt chip cu forcepsul ăla fin Gillette Mach 3 [de ce tocmai 3] periculoase dansuri cu săbii pe care tot tu mi le-ai dăruit ai fi vrut să mă schimb mai des [oare eu n-aş fi vrut?] doar 1000 de feţe şi-am obosit trişam tot mai des 3 ani le-am schimbat ritmic fanatic cred că am obosit făceam to felul de salturi să rămân acelaşi ghemuit în parbrizul obrazului mic şi nervos gata să-mi arunc şandramaua în prima benzinărie simţeai şi tu asta pedalai cu absenţe printr-o lamă de chewing-gum puteai să mă opreşti măcar să mă strigi pe nume oricum ştiai că în cele din urmă [n-aveam unde mă duce] mă voi întoarce fireşte că m-am întors

	asemeni gândacului ăla din Varna [ţi-am povestit?] se târa [nu ştiu de ce naiba -ar fi putut încerca altceva, de pildă să zboare] se târa chiar spre vârful bocancului meu i-am tras un şut nu ştiu ce mă apucase] şi el cu o exactitate uimitoare [m-a scos din sărite] a revenit exact acolo i-am tras altul şi altul iar el idiotul se-ncăpăţâna să se-ntoarcă îl aruncam tot mai departe şi el revenea [abătut, insistent] exact în acelaşi loc aş fi crezut că vede-n bocancul meu cine ştie ce friptură aleasă m-aş fi putut simţi şi niţel măgulit în loc de asta mi-am tras piciorul şi l-am privit cum trecea mai departe victorios peste linia aia atât de greu de învins era multă lume în piaţa aceea din Varna şi odată cu lumea veneau de două ori mai multe picioare jalea mea de acum îmi spune că n-a mai ajuns până la capătul drumului (ce ideal o fi stat ascuns în carcasa aia încăpăţânată?) şi tocmai asta mă înduioşează îmi face sufletul varză

	reveneam acasă în fiecare noapte din ce în ce mai târziu şi mai abătut camera îmi trăgea câte-un şut de zburam până la mama dracului dar mă încăpăţânam să mă-ntorc de fiecare dată n-am apucat să văd bocancul dându-se deoparte te-ai mutat tu şi până la tine sunt tot mai multe încăperi tot mai multe picioare nu ştiu de voi mai apuca să te-ating e posibil [în bezna asta atât de groasă] să mă calce o talpă pe creştet poate chiar în ziua aceea tu o să te hotărăşti să m-aştepţi o să te faci iarăşi multiubitoare şi multpreafrumoasă rujul se va usca pe buze rimelul becurilor se va ofili vei pune tâmpla pe pernă şi vei asculta paşii prin ziduri şi cine ştie câte se vor mai întâmpla până ce vei afla că nici măcar arcul ceasului nu se mai poate întoarce

	ţie cea frumos prea frumos curgătoare-ţi mai spun fericirea [iubirea] nu vine niciodată singură ea mai ţine ascunsă-ntre palme o zebră noi trebuia să veghem pe rând lângă ea să o mângâiem pe dungi s-avem grijă ca dungile să doarmă adânc şi mai ales să nu viseze urât altfel trezindu-se-ar fi mâncat zebra şi ea fericirea [iubirea] ar fi rămas cu palmele goale din lipsă de altceva chiar pe noi ne-ar fi strâns în pumni ca pe-o piersică moale şi-ntreaga făptura noastră cea frumos prea frumos curgătoare în lunga taină a altor iubiri [fericiri] ar fi curs?